You Are Here: Home » Articole limba romana » Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile dreptului comerţului internaţional



Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii convenţiilor.

1. Principiul libertăţii comerţului

Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.

Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextul relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991 revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care urmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatea recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ internaţional.

Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia investiţiilor străine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui principiu guvernează şi regimul zonelor libere.

Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor la raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar bancare. Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor, a impozitelor şi a licenţelor de export-import.

2. Principiul concurenţei loiale

Principiul concurenţei loiale se aplică între persoane care exercită o activitate asemănătoare. Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între comercianţi, exercitată în domeniile deschise pieţei pentru atragerea şi menţinerea clientelei în scopul obţinerii de profit. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării relaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului. În funcţie de mijloacele folosite, concurenţa este loială şi neloială.

În determinarea limitelor concurenţei se utilizează formula morală a loialităţii de conduită în raporturile cu ceilalţi comercianţi. Concurenţa loială se exercită în limita uzanţelor comerciale oneste.

În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii importante: funcţia de garanţie a economiei de piaţă; funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la actele de comerţ internaţional.

Principiul concurenţei are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor. Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două categorii. Ele privesc restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei neloiale. Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa liberei concurenţe, prin suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice. Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedeelor corecte în exercitarea unei acţiuni comerciale.Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înţelegerile anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi concentrarea de întreprinderi.

Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau industriale. Actele şi faptele de concurenţă neloială presupun folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială şi utilizarea unor modalităţi discutabile în atragerea clientelei. Reprimarea concurenţei neloiale urmăreşte să asigure o folosire corectă a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive.

Având în vedere interesele colectivităţii, concurenţa neloială este deosebită de concurenţa interzisă. În situaţia concurenţei neloiale exerciţiul unui drept este excesiv, pe când concurenţa interzisă implică săvârşirea unui act fără drept. Interzicerea concurenţei poate rezulta din lege sau din contract.

Interzicerea concurenţei poate să rezulte din dispoziţiile legii sau din stipulaţiile contractuale. Protecţia efectivă împotriva concurenţei neloiale este prevăzută de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 cu modificările şi completările ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile art. 10bis al Convenţiei sunt interzise următoarele acte de concurenţă neloială:

a. faptele care sunt de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

b. afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent

c. indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comerţului, pot induce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau la caracteristicile mărfurilor. Prin sancţiunea concurenţei neloiale se asigură buna desfăşurare a comerţului şi industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societăţii.

3. Principiul libertăţii convenţiilor

Puterea de decizie a părţilor în contractele de comerţ internaţional este configurată de principiul libertăţii convenţiilor. Prin principiul libertăţii convenţiilor se înţelege că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţe numai la ceea ce acceptă şi numai în măsura în care doreşte. În sistemul nostru de drept acest principiu este consacrat în art. 969 din Codul civil potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În comparaţie cu dreptul comun, puterea de decizie a părţilor în relaţiile comerciale internaţionale prezintă valenţe suplimentare. În operaţiunile de comerţ internaţional, libertatea contractuală a părţilor prezintă accepţiuni diferite care pot fi grupate în două concepţii: concepţia subiectivă şi obiectivă.

După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de voinţă al părţilor. Astfel, părţile au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale. Raporturile părţilor pot fi guvernate de lex mercatoria sau de principiile de chitate. După concepţia obiectivă se consideră că legea este prioritară faţă de voinţa părţilor. Primatul legii exclude efectul creator al voinţei individuale independent şi în afara unui sistem de drept statal. Părţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă contractului, dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă de legea forului.

În relaţiile comerciale internaţionale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată şi nu primordială. De altfel, libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică naţională.

În realitate, autonomia de voinţă decurge din principiul libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional. Prin autonomie de voinţă se înţelege că părţile pot să aleagă legea care va guverna condiţiile de fond şi efectele contractului de comerţ internaţional.

Principiul lex voluntatis corespunde exigenţelor comerţului internaţional, permiţând părţilor să adapteze contractul la situaţia existentă pe diferite pieţe străine. În determinarea legii aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică egalitatea legislaţiilor naţionale, întrucât nu există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor de drept internaţional privat, principiul lex voluntatis contribuie la uniformizarea soluţiilor conflictuală în materia contractelor.

În legislaţia română, lex voluntatis este consacrată în Legea română de drept internaţional privat nr. 105 din 1992 în cadrul dispoziţiilor art. 73. În temeiul acestor dispoziţii, contractul este supus legii aleasă prin consens de către părţi. Legea care cârmuieşte fondul, potrivit art. 71, alin. 1 la care trimite art. 86, alin. 1 se aplică, în principal, şi condiţiilor de formă ale contractului. Din formularea textului reiese că opţiunea de alegere este permisă de legea forului. Voinţa părţilor nu are putere prin ea însăşi. Efectele juridice ale voinţei părţilor se produc în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.

Sursa: Dreptul comertului international, Suport de Curs, Anul IV, Semestrul II. Ioan Macovei. Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi 2009. 124 p.



Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

Copyright © 2013-2018 Begu Valentin. Toate drepturile sunt rezervate.

Scroll to top