You Are Here: Home » Articole limba romana » Izvoarele dreptului

Izvoarele dreptului



Izvoarele dreptului

Subiecte:
1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele
formale ale dreptului;
2. Clasificarea izvoarelor de drept

1. Definiţia izvorului de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele
formale ale dreptului

În cercetarea fenomenului juridic sau acordat spaţii largi explicării şi analizei problemei izvoarelor dreptului. Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice respectiv actul normativ în care sunt cuprinse normele juridice. Din diferite unghiuri de vedere sau făcut clasificări, sau examinat trăsături comune ale diverselor categorii de izvoare şi sau relevat elementele definitorii pentru înţelegerea rolului izvorului de drept, în practica juridică.

Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actul normativ în general legea în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise de organele de stat, în forma prevăzută de lege), şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); între izvoarele directe (actul normativ, contractul normativ), şi izvoarele indirecte(obiceiul şi regulile elaborate şi promovate de organe nestatale, neguvernamentale). În literatura de specialitate se întîlnesc atît noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor noţiuni l-i se atribuie acelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept cît şi noţiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru ca să devină normă juridică.

Ca urmare a faptului că noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri, adesea se recurge la noţiunea de formă de exprimare. Izvoarele dreptului au mare importanţă nu numai în înţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă forma legii, ci şi în stabilirea gradului şi forţei juridice a actului normativ respectiv. Totodată, formele prin care voinţa generală devine normă juridică ajută la înţelegerea procesului normativ al organelor puterii de stat.

Pe baza celor de mai sus putem conclude că suntem în prezenţa unor modalităţi specifice prin care regula de conduită apreciată ca necesară devine normă juridică. După cum sa specificat şi anterior, izvorul de drept este cunoscut ca izvor în sens material şi ca izvor în sens formal.

Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social(uneorimai sînt numite şi izvoare reale) sau factorii de configurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sînt incluse elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţii sociale. În opinia lui Ion Dogaru, dreptul material nu este altceva decât ansamblul condiţiilor materiale de existenţă generează reglementările juridice.

În conţinutul acestor izvoare intră:
a) factorii de configurare a dreptului;
b) dreptul natural şi raţiunea umană;
c) conştiinţa juridică;
d) starea economică şi
e) izvoarele culturale ideologice.

Toate acestea asigură conţinutul concret a dreptului pozitiv întrucât de ele legiuitorul nu poate să nu ţină seama la elaborarea dreptului.

O importanţă deosebită din punct de vedere juridic prezintă izvoarele formale ale dreptului deoarece ele desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică actele juridice în care sînt concentrate aceste norme. Anume pe acestea le avem, de regulă în vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.

Aşadar, izvoarele formale ale dreptului sunt un mijloc necesar pentru promovarea ordinii juridice, pentru asigurarea stabilităţii şi siguranţei în raporturile sociale. Normele cuprinse în izvoarele formale ale dreptului „au autoritate morale şi materială” , deoarece sunt determinate de realităţile sociale şi sunt concepute să răspundă nevoii de reglementare dintr-o etapă sau alta a dezvoltării sociale.

Între izvoarele formale ale dreptului, Francois Genz distinge: legile, cutumele, autorităţile tradiţionale (doctrina şi jurisprudenţa) .aceste izvoare au forţa lor şi influenţa recunoscută în reglementarea relaţiilor sociale .Hans Kelsen clasifică izvoarele dreptului în: izvoare de constituire şi izvoare de calificare. Opinia dominantă distinge între izvoarele formale ale dreptului: obiceiul juridic (cutuma), precedentul judiciarşi practica judiciară, actul normative, contractul normative, doctrina.

2. Clasificarea izvoarelor de drept

1. Cel mai important izvor de drept este Legea. Ea conţine reguli cu caracter obligatoriu, investite cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare ale dreptului. Legea este adoptată de către puterea legislativă care în sistemul nostru de drept este Parlamentul constituit şi funcţionând în ţara noastră bicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul.

După criteriul forţei lor juridice legile sunt:

a) Fundamentale. Prin Constituţie în general se poate înţelege un sistem integrat de norme juridice investite cu o forţă juridică superioară care consacră şi oglindeşte structurile economice ale statului de drept, sistemul organelor statului de drept, principiile de organizare şi funcţionare a acestora, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi principiile fundamentale ale sistemului de drept inclusiv cele ale sistemului electoral, sistem de norme care prefigurează posibilităţile entităţii organizate în stat de a înfăptui obiectivele ce şi le propune.

b) Ordinare – sunt toate celelalte legi în care intră codurile de legi (Cod civil, Cod penal, Cod de procedură civilă, Cod de procedură penală, Cod comercial) legile temporare sau cu termen, legile morale sau organice. Acestea au forţă juridică (caracter obligatoriu) superior celorlalte izvoare de drept dar inferior Constituţiei. Hotărârile de Guvern sunt acte care emană de la Guvern, au caracter normativ şi se încadrează în sfera de competenţă a executivului, adică în domeniul în care acesta poate reglementa prin norme juridice. Hotărârile de Guvern au forţa juridică inferioară legii dar superioară altor izvoare.

Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta (art 107/3 din Constituţie). Dacă şi în măsura în care conţin reguli de conduită generale obligatorii şi impersonale, intră în sfera de competenţă normativă a puterii executive. Au aceeaşi forţă juridică ca hotărârile de Guvern. Actele normative adoptate de către organele locale în limitele competenţei lor materiale şi teritoriale:
• hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul General al Capitalei, consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale. Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlalte izvoare de drept ceea ce înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor de drept existente în legi şi în celelalte izvoare ale dreptului.
• decretele sunt izvoare de drept numai dacă şi în măsura în care conţin reguli de conduită generale şi impersonale. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul decretelor de amnistie şi graţiere. De obicei decretul prezidenţial are caracter individual deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui subiect individual de drept (persoană fizică). Exemplu decretul de avansare la gradul de general. Dacă decretele sunt ratificate de Parlament ele devin legi şi capătă forţa juridică a acestora, altfel forţa lor juridică este mai mică decât cea a legii dar mai puternică decât a celorlalte acte normative.

3. Cutuma (obiceiul) Cutuma sau obiceiul constă într-o regulă sau o sumă de reguli de conduită (reguli sociale) creaţie a unei experienţe îndelungate prin repetarea unei practici, regulă (reguli) acceptată (acceptate) de o anumită comunitate ca fiind conformă (conforme) cu interesele sale. Cutuma poate constitui izvor de drept numai dacă şi în măsura în care legea sau alt act normativ în valoare de izvor de drept conferă cutumei acest caracter. Exemplu: reglementarea din Codul civil cu privire la aşezarea unei construcţii la o depărtare de hotarul despărţitor al celor două proprietăţi depărtare stabilită de obiceiul locului. În acest caz legea (Codul civil) face trimitere la obiceiul locului, altfel spus la cutumă.

4. Jurisprudenţa (precedentul judiciar sau practica judiciară) nu constituie izvor de drept deoarece pe calea practicii nu se creează reguli generale şi obligatorii şi se rezolvă un caz litigios concret prin aplicarea unei norme de drept conţinute într-un izvor al dreptului.

5. Doctrina Dacă şi în ce măsură doctrina este considerată izvor de drept este o întrebare care în timpurile noastre primeşte un răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarte important rol în cunoaşterea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice în interpretarea şi aplicarea corectă a legii în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului, dar ea nu poate fi considerată a fi un izvor de drept.

Literatura recomandată: Lupu Gh., Avornic Gh., Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1998; Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: Actami, 1994;Vrabie G., Popescu S., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993; Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului: – Bucureşti, Ed ALL BECK, 1999;

Sursa: Teoria generala a dreptului, Note de curs. Bloşenco Magda. Universitatea de stat Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cahul 2010. 125 p.



Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

Copyright © 2013-2019 Begu Valentin. Toate drepturile sunt rezervate.

Scroll to top