You Are Here: Home » Articole limba romana » Contenciosul administrativ şi statul de drept – Consideraţii introductive

Contenciosul administrativ şi statul de drept – Consideraţii introductive



Contenciosul administrativ şi statul de drept – Consideraţii introductive

1. Instituţia contenciosului administrativ – element esenţial şi indispensabil al statului de drept.
Într-un stat întemeiat pe ordinea de drept, instituţia contenciosului administrativ reprezintă „forma democratică de reparare a încălcărilor săvârşite de către organele şi autorităţile administrative, de limitare a puterii arbitrare a acestora, de asigurare a drepturilor individuale ale administraţilor”, sau, mai sintetic, „forma juridică de apărare a particularilor – persoane fizice sau juridice – împotriva abuzurilor administraţiei publice”. “Nu există libertate şi nici respect pentru persoana umană fără judecător: oricine se consideră lezat sau oprimat se poate adresa unei autorităţi independente. În faţa ei, va avea facultatea de a se explica şi de a obţine, după o dezbatere contradictorie o sentinţă care se impune tuturor, în particular autorităţii publice care l-a lezat prin atitudinea sa”.

2. Contenciosul administrativ. Noţiune. Contenciosul administrativ reprezintă, sintetic, ansamblul de reguli juridice privind soluţionarea pe cale jurisdicţională a litigiilor administrative. Etimologic, noţiunea derivă din latinescul contendo, contendere, care evocă ideea unei înfruntări prin luptă, în sens metaforic însă, adică între interese contrarii.

Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca “activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim” (art.2 alin.1 lit.f).

Putem aşadar observa că definiţia legală a contenciosului administrativ, formulată în concordanţă cu opiniile exprimate de doctrina de drept administrativ, este structurată pe mai multe paliere:
a) este o activitate de soluţionare a unui litigiu dintre o autoritate publică şi alte entităţi publice sau private;
b) activitatea este realizată de instanţe de contencios administrativ;
c) conflictul juridic soluţionat de instanţele de contencios administrativ se poate naşte fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ (1), fie din nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri (2), fie, în fine, din refuzul nejustificat de a rezolva cererea (3).

3. Sediul materiei contenciosului administrativ în dreptul român. Contenciosul administrativ român îşi are sediul materiei în Constituţie, în legea generală a contenciosului administrativ, precum şi în legi speciale.

Astfel, art.52 alin.1 al Constituţiei din 1991 revizuite în 2003, chiar dacă nu foloseşte expres noţiunea de „contencios administrativ”, descrie esenţa acestei instituţii juridice: „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. În alineatul 2 al aceluiaşi text constituţional, se precizează că prin lege organică vor fi stabilite condiţiile şi limitele exercitării acestui drept.

Textului menţionat i se adaugă cel al art.123 alin.5, care consacră faza jurisdicţionalizată a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităţilor locale. Legea nr.29/1990 reinterpretată în lumina Constituţiei din 1991, a constituit până recent sediul general de rang legal al materiei contenciosului administrativ. În urma criticilor exprimate de doctrină şi de practicieni legate de faptul că, deşi Constituţia impunea adoptarea unei legi organice a contenciosului administrativ, aceasta s-a lăsat aşteptată mai mult de 12 ani, la sfârşitul anului 2004, a fost adoptată Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prima lege organică a contenciosului administrativ român, şi care constituie în prezent sediul materiei contenciosului administrativ, ca lege generală. Art.31 al noii legi abrogă în mod expres legea generală a contenciosului administrativ nr.29/1990, nu şi legile speciale care conţin soluţii derogatorii sub aspectul competenţei, termenelor, etc., de la legea generală.

4. Tipuri de contencios administrativ. Pentru început, este util distingem între contenciosul administrativ obiectiv şi cel subiectiv, primul fiind un proces “contra actului administrativ”, raportat la regulile (legi, alte acte normative) care-i guvernează emiterea, pe când al doilea are în centrul său preocuparea faţă de drepturile subiective ale persoanelor fizice sau juridice, fără a se preocupa de legalitatea obiectivă a actului administrativ.

De asemenea, amintim faptul că doctrina franceză face distincţie între contenciosul în anulare, care dă dreptul judecătorului să anuleze actul atacat, şi contenciosul de plină jurisdicţie, care autorizează Consiliul de Stat să se substituie administraţiei, decizia sa înlocuind actul administrativ anulat.

În doctrina română interbelică, însă, dacă noţiunea contenciosului contenciosului în anulare este identică, din punct de vedere al conţinutului, cu cea folosită de doctrina franceză, contenciosul de plină jurisdicţie este caracterizat prin faptul că puterile judecătorului sunt mai largi, şi decizia lui nu se limitează la anularea actului, ci poate ordona şi alte măsuri, cum ar fi recunoaşterea unui drept subiectiv, restituiri, reintegrări, despăgubiri şi chiar eventual reformarea unui act administrativ – cu alte cuvinte ne aflăm în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie când puterile judecătorului sunt cât mai depline. De asemenea, se apreciază că în cazul contenciosului subiectiv suntem în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie, iar contenciosul obiectiv este un contencios în anulare. Prima calificare, are, întotdeauna în vedere obiectul constatărilor instanţei, iar cea de-a doua decizia acesteia.

5. Abordare metodologică. Condiţii de admisibilitate şi condiţie de admitere a acţiunii în contencios administrativ.
În aces curs universitar, vom trata separat: a) condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ, adică acele condiţii care sunt absolut necesare pentru exercitarea dreptului la acţiune şi fără de care pricina nu poate fi judecată pe fond (recursul administrativ prealabil, capacitatea şi legitimarea procesuală activă şi pasivă, termene de intentare a acţiunii, obiectul acţiunii, competenţa, etc), şi b) condiţia de admitere pe fond a acţiunii de contencios administrativ – existenţa şi vătămarea dreptului subiectiv, ceea ce determină ca actul să fie ilegal iar refuzul să fie nejustificat.

În lipsa unei condiţii de admisibilitate, acţiunea va fi respinsă ca indamisibilă sau competenţa va fi declinată unei alte instanţe, pe când în cazul în care actul este legal sau refuzul justificat, acţiunea va fi respinsă ca nefondată. În momentul introducerii acţiunii de contencios administrativ, reclamantul afirmă doar existenţa unui drept subiectiv sau interes legitim şi vătămarea sa prin actul atacat, urmând ca efectiv existenţa dreptului sau a interesului şi legătura de cauzalitate între actul administrativ şi vătămare să fie dovedite cu prilejul judecării pe fond a litigiului.

Trimiteri folosite:

  • Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001, p.327.
  • L’État et le citoyen, Club Jean Moulin, Edition Seuil, 1961, p.397.
  • Jean-Marie Auby, Jean-Bernard Auby, Institutions administratives, 7e edition, Editions Dalloz, 1996, p.251.
  • Verginia Vedinaş, Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.21
  • Pentru aceste definiţii, a se vedea Gilles Darcy, Michel Paillet, Contentieux administratif, 3e edition, Editions Dalloz, Armand Colin, Paris, 2000,
    p.2; Jean-Marie Auby, Jean-Bernard Auby, Institutions administratives, 7e edition, Editions Dalloz, 1996, p.251; T. Drăganu, Introducere…, op.cit., p.168;
    Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., p.327; Alexandru Negoiţă, Contenciosul administrativ român şi elemente de drept administrativ, Editura Lumina Lex, 1992,
    p.79; Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura “Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, 1936, p.33; Verginia Vedinaş, op.cit,
    Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.21.
  • „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 228 din 8 noiembrie 1990, cu modificările ulterioare.
  • Decizia nr.97/1997 a Curţii constituţionale, ce confirmă înlocuirea termenului de autoritate administrativă cu cel de autoritate publică.
  • “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată prin Legea 262/2007, Rectificarea nr. 797/2007, Legea nr. 97/2008, Legea nr. 100/2008.
  • Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ – geneză şi explicaţii, Editura Roata, 2004. Pentru o altă lucrare în acest domeniu, a se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2005.
  • Agathe Van Lang, Geneviève Gondouin, Véronique Inserguet-Brisset, Dictionnaire de droit administratif, 2e edition, Editions Dalloz, Armand Collin, Paris, 1999, p.237.

Sursa: ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV, Suport de curs an universitar 2011/2012. Conf. dr. Dacian Dragos, Asist. drd. Ana Ranta.



Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.

Copyright © 2013-2019 Begu Valentin. Toate drepturile sunt rezervate.

Scroll to top